Intr-o zi Eminescu îi spune prietenului
său, cosmopolitul Vasile Pogor : „Citește istoria neamului românesc pentru a a avea o mai
justă privire asupra destinului său”. Această cerință-reproș venea din
adâncul celui care s-a contopit cu neamul
încă din copilărie . Prin larga și profunda lectură a documentelor
istorice Eminescu ajunsese deja la esența spirituală a dacienilor, adunată în
sacerdotul și legislatorul său,atunci unic în lume - Zamolxe. Numele său apare
prima dată în poemul-durere “Strigoii”, acea poveste lungă a regelui avar
Arald, îndrăgostit de o prințesă dacă, aflată pe patul morții, unde, în
suferința lui, îl descoperă pe acest semizeu sub for-ma „Zamolxe - sămânță de lumină“ . In poezia-rugă, numită chiar
“Rugăciunea unui dac”,Eminescu se contopește cu strămoșul său,adresându-se
Atoatefăcăto-rului, recunoscându-l ca fiind „moartea morții și învierea vieții”. Aici se vede cre-dința
autorului dac asupra cosmogoniei și mai ales a înțelegerii ortodoxe a genezei
și a tuturor celor zece porunci, prin care dacul, ajuns învins de puterea
romană, ce-rând ca „nimeni de dânsul și
n-aibe milă”,dar “să-l binecuvânteze
pe cel ce îl imp-ilă“. Uitat, nefiresc de repede, ca nume din
istorie,dacianul zice în
poemul-rugăci-une: ”Gonit de toată lumea
prin anii mei să trec,/ Până ce-oiu simți că ochiu-mi de lacrimi este sec”, părând că și-a
pierdut sensul, dar nu și ființa.
„Astfel, numai, Pă-rinte, eu pot să-ți mulțumesc,/ Că tu mi-ai dat în lume
puterea să trăiesc”. Nu se cunosc
documentele din istoriografia lumii europene, prin care să aflăm cum s-au numit strămoșii noștri după plecarea
romanilor în acei o mie de ani de istorie
necu-noscută, știm numai că peste anul 1300 , în notările cronicarilor,
numele de dac nu mai apare. Mai mult decât atât, un cronicar moldav, cu
date primite de la studiile lui puține de la Lemberg, s-a apucat
să scrie că „de la Râm ne tragem”,de unde a plecat eroarea de a ne numi romani, cu introducerea â-ului slav în chiar inima cuvântului.
Aceasta nu ne-a împiedecat cu nimic să rămânem noi înșine ca neam pe același pământ al celor mai vechi locuitori ai lui. Ființa
spirituală, înăuntrul dacianului a rămas viu și este pururi în urmații
urmașilor noștri. Tăria lui Decebal, înțelepciunea lui Zamolxe, marea putere
fizică și statală a uriașului Burebista, ne-au dat dârzenia să trecem neatinși
înlăuntru prin marele foc al experimentului marxist prin care s-a încercat
desfințarea noastră ca neam, prin care rușii sovietizați au crezut că a venit
vremea să ne îngenunche, după atâtea încercări istorice nereușite. Experiența
rezistenței de 165 de ani sub sandaua romană ne-a ajutat să nu cădem sub cizma
de iuft ruso-sovietică și prin ceea ce ne-a insuflat înăuntru Eminescu. In poemul
« Memento mori » vedem lupta inegală dar deosebit de
rezistentă în fața cohortelor romane. Peste cinci ani i-a trebuit celui mai
mare strateg militar al momentului, împăratul Traian, să poată spune ușurat : « L-am învins pe cel care părea de neînvins ». Ne întrebăm de ce
oare dacii liberi, rămași stăpâni pe 86 la sută din teritoriu neocupat de
cohortele romane nu și-au păstrat numele. și tocmai din spațiul rămas mereu
liber, să apară aserțiunea cronicarului Grigore Ureche, care excact « după ureche » să se apuce să
ne dea numele tocmai al ocupanților vrăș-mași. Dar tot de aici vine Eminescu,
cel care socotește că dacii sunt
strămoșii lui inconfundabili,pentru care dacismul a fost o temă predilectă a multor opere ale sale, ceea ce
la nici un alt poet nu s-a arătat . Poemele
« Sarmis » ,
« Povestea Dochiei și ursitoarele » ,
« Mitologicale » ,
« Mușatin și codrul » ,
« Gemenii » , « Mureșan »
, « Odin și poetul » , dar mai ales marele poem filozofic « Memento mori », cu subtitlul său « Panorama deșertăciunilor », arată
preocuparea specială față de istoria noastră sfântă. Tăria strămoșilor și modul
lor de a fi și de a lupta o relevă în capodopera națională « Scrisoarea III-a », unde
demnitatea și spiritul de luptă pentru apărarea «sărăciei, a nevoilor și
neamul» este ridicat la rang de absolut.
Acum, la trecerea celor 162 de ani de la
nașterea sa, se cuvine să revedem esența acestui poem-scrisoare prin care
dialogul dintre un sultan emfatic și « moșnegul » domn al Țării Românești este magistral, în
desfășurarea lui literară. Descrierea luptei este mai cinemaografică decât
imaginația celui mai meșter scenarist. Vedem aici priceperea dacienilor în organizarea
luptei și vâltoarea în care țăranii deveniți oșteni, se reped asupra
dușmanului, obligându-ne mereu să ne apărăm prin singura formă victorioasă care
este atacul. « Ce mai freamat, ce mai zbucium », Începe
poetul. « Codrii clocotind de
zgomot și de arme și de bucium ./ Iar la poala lui cea verde mii de
capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra –ntunecoasă./
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn/ Și în caii lor sălbateci bat cu
șeile de lemn./ Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,/ Lănci scânteie
lungi în soare,arcuri se întind în vânt…/ Risipite se împrăștie a dușmanului
șiraguri/ Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, /Ca potop ce
prăpădește, ca o mare tulburată./Peste-n ceas păgânătatea e ca pleava
vânturată./ Acea grindină-oțelită în spre Dunăre o mînă,/Iar în urma lor
se-ntrinde falnic armia română.” Vedem aici,în altă vreme, cum dacii au rămas
aceiași care așa i-au primit și pe romani. Prin această sctriere Eminescu a
avut o descătușare artistică, după care, întorcîndu-se la prezentul său, a avut
o concluzie amară : « De-așa
vremi se-nvredniciră (doar) cronicarii și rapsozii ,/Veacul nostru ni-l umplură
saltimbancii și Irozii” .Premoniția marelui creator, privind
zilele noastre, ne surprinde cutre-murător : « Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi
dea ce o să cer ?/ N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer ??
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei ? (Golden
Blitz) N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți/ In
apauzele grele a canaliei de uliți ?/ Paglicari în ale țării care joacă ca
pe funii,/Măști cu toate de renume în comedia minciunii ?/ Au de patrie,
virtute nu vorbește (democrat) liberalul,/ De ai crede că viața e curată ca
cristalul ?/ Nici nu crezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,/ Ce își
râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe urâciune, fără suflet,
fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget ;/ Negru,
cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune veninoasele
nimicuri./Tot pe buzea-avânt virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesență de
mizerii de la creștet până-n talpă./ Și deasupra tuturora, oastea să și-o
recunoască,/ Iși aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…/ Toate mutrele
acestea sunt pretinse de Roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian./
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,/ Să ajungă-a fi stăpână și pe țară
și pe noi ?.../ Incât fomfii și flearii, găgăuții și gușații,/Bâlbâiți cu
gura strâmbă sunt stăpânii astei nații ? »...
Da, mărite domn Mihai...Ăștia sunt urmașii Romei...Și nu noi, sub greul
trai...
Țiganii au fost denumiți oficial rromi, (și pretind că doar
ei vin de la Roma), maghiarii
susțin că sunt secui, (cu țara lor,
în chiar inima țării noastre), care
au miniștri la București. Câțiva din foștii mai ieri miniștri, dintre
„canaliile de uliți”, au deja vile pe Coasta de Azur. „Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos.../ Ce a scos din voi
apusul, când nimic nu e de scos?” Urmăresc
și acum, exact ca atunci...”Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă,/ Numai banul îl
vânează și câștigul fără
muncă./Azi când fraza lustruită nu ne mai poate înșela,/Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu e
așa?!...Virtutea - o nerozie. Geniul? o nefericire... Dar lăsați
măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici./ Din trecutul de mărire v-ar
privi cel ult ironici”.
Invocarea lui Țepeș, pentru ordine și
decență, nu se mai poate deoarece au făcut din el un vampir, care a speriat apusul cinematografic, iar ultimul monarh,
ținut de Dumnezeu s-atingă 90 de ani, este admis într-un țarc, în poziția
„oficială” de „om al lui Stalin”,cel care „a vândut țara rușilor” , tocmai
celor care l-au alungat de pe tron. Măria Sa a rămas ca si Neamul - demn și neclintit în tăria dacienilor.
Așa cum am rămas cu toți în jurul simbolului existenței noastre milenare,
poetul național Mihai Eminescu, nelipsit din nici o casă a dacienilor de
pretutindeni.
prof. Traian Bădulescu - Șuțeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu